Sunny mornings, when I used to wake up dressed only with your smile and a shred of dream, when you hugged my soul with a thought and a sleepy whisper – only to fall asleep again, crushed each in the other’s bodies, hungrily in love, selfishly asleep.
Diferenta dintre leadership prin suturi si pumni in masa si “bataia e rupta din rai” ca filosofie aplicata e fix zero.
(iesind din birou, la ceas de noapte, dupa ore frustrante de formulari si reformulari pe un text incapatanat):
“Ma duc la baie. E un demers creativ, nu fiziologic. E singurul resort la care mai pot recurge la ora aceasta.”
“Twenty years from now you will be more disappointed by the things that you didn’t do than by the ones you did do. So throw off the bowlines. Sail away from the safe harbor. Catch the trade winds in your sails.
Explore. Dream. Discover.”
(Mark Twain)
There is no such thing as false hope. All hope is valid, even when no longer reasonable.
Citesc “Man’s Search for Meaning”, cartea lui Viktor Frankl despre cum a dezvoltat, in lagarele naziste, teoria logoterapiei. E o carte pe care nici la a doua, nici la a treia lectura nu simti ca ai inteles-o pe deplin, ca i-ai prins seva si esenta referitoare la experienta unui psihiatru cautand sensul vietii in universul comprimat al unora din cele mai atroce lagare de concentrare. Este despre cum te agati de ultimele fire de sanatate psihica sau de umanitate, despre mecanisme de aparare si ratiunea necesara pentru a supravietui in cele mai absurde circumstante pe care probabil nu ni le vom putea imagina niciodata.
Nu e o carte despre ce s-a intamplat acolo, fapte si abuzuri, ci despre efectele terorii prelungite in ani de zile, despre degradarea interioara, despre cum se schimba perceptiile si reactiile cand te confrunti cu un asemenea abuz, repetat si omniprezent, fara speranta de a iesi vreodata de acolo, fara vreo veste de la cei dragi trimisi si ei in lagare, despre cat de usor este sa renunti cand nu te ai decat pe tine de pierdut si, dupa atatea suferinte, cum pana si asta isi pierde din importanta. Nu este o carte vesela si la o prima vedere n-ar avea ce cauta pe un blog ce se vrea fericit si optimist.
Cu un continut atat de dens de invataminte, pe care doar intr-o mica masura le putem asimila si aplica zi de zi, in traumatismele cele mai grave pe care le putem intalni in viata, aceasta este insa o carte despre fericire mai mult decat oricare alta. Intelegand cum poti lupta atunci cand toate te coplesesc, cand “maine” nu poate fi o zi mai buna si nici macar diferita de cosmarul perpetuu al muncii epuizante si lipsei de speranta in care esti blocat la nesfarsit, cu securea deasupra capului in orice moment, aceasta e una din cartile care te re-cladesc pe interior, pentru vremuri cand te mai ai numai pe tine. Desi rareori ne sunt vietile in real pericol pentru mai mult de cateva momente si rareori suferinta pare intr-adevar nesfarsita si fara iesire, quest-ul pentru un sens autentic al haosului din jur poate fi singurul care sa conteze. Singurul care conserva compasiunea. De multe ori uitam sa cautam tocmai asta: sensul existentei, miezul sau, motivul care ar trebui sa ne insufleteasca in toate. Ne miscam din inertie, angrenati in sisteme care nu fac sens, ne ducem vietile nemultumiti de alegeri care simtim ca nu sunt ale noastre, si nu ni le asumam pe deplin, desi avem toata libertatea din lume.
Plina de lumina, cartea dovedeste ca poti gasi fericirea aceea indestructibila in cele mai dificile situatii si insista ca poti supravietui cand toate sansele sunt impotriva ta, numai cand te tine in viata un motiv si-o ratiune suficient de puternice.
On a personal level, cartea aceasta e una speciala pentru ca rezoneaza cu ce mi s-a intamplat, la o scara mult redusa, cand m-am gasit intr-un blocaj total, de vointa si putinta, intr-o situatie fara iesire, in care am ratacit cateva luni intr-o stare vecina cu agonia. De neexplicat pentru ceilalti, prabusirile interioare au loc intotdeauna la un nivel individual si, oricat de cliseu ar suna, atunci cand nu mai sunt multe de pierdut, cand nu te mai sperie nimic pentru ca nimic mai rau pe lume nu te mai poate atinge, logica de a exista trebuie recompusa, sensul redefinit.
Altfel n-ar mai fi niciun happilyeverafter…
Sunt sigura ca sunt lectii pretioase ascunse undeva in vremurile haotice si imbecile pe care le traim, si la fel de sigura sunt ca prea putini dintre noi vor intelege ceva. Nu ca ar fi neaparat ceva de inteles la mijloc – pentru cei disponibilizati cu miile din fabrici care peste noapte au descoperit ca se situeaza pe fundamente economice instabile probabil ca nu e mare lucru de inteles sau de apreciat, atata timp cat nu au acces la cursuri de recalificare, la un dram de antreprenoriat sau la un job oarecare care sa puna painea pe masa. Ma refer la toti ceilalti, care ascunsi in cate un coltisor de birou tin cu dintii de posturi si incearca sa reziste fara sa inteleaga mare lucru din recentul employer’s market.
La nivel colectiv mi-e greu sa cred ca vom intelege ceva ca popor, ca societate ahtiata de consum, ca generatii pierdute, cum ne place sa ne consideram. Nu e vorba de jumatatea goala a paharului ci de lipsa unei logici primare care sa ne duca spre mai bine dpdv psihic, nu doar material. Daca e de inteles ceva, miracolul se poate intampla doar la nivel profund personal, pentru fiecare dintre noi. Aici nu e pierduta orice speranta.
Intr-un fel, e un aspect care tine de sincronizare: daca iesim prea repede din criza, iar ne-am trait viata degeaba (cum traim intr-o tara atat de superb guvernata, nu suntem in pericol). Dupa suficienta criza, suficiente disponibilizari, inghetari de salarii si lipsa de alternative de joburi mai insorite, cred sincer ca avem o sansa sa fim siliti, de criza din interior, sa ne regandim prioritatile, sau pentru prima oara sa le stabilim la modul serios. Dupa destule nopti petrecute intr-un birou disponibilizat la sange, cred ca ne vom reveni macar interior, cate putin. Treptat, vom ajunge poate sa punem mai mult pret pe experientele traite si nu pe posesiile materiale, pe sanatate si intretinerea ei (miscare, aer liber, dieta mai echilibrata) pe familie si nu pe cariera (nu ca ar fi rau sa petrecem toate noptile la birou forever, dar dupa atatia ani de dezechilibre poate ne prinde bine un ragaz sa compensam). Cred ca ne vom regandi sistemul de nevoi si vom inclina balanta catre un nivel mai jos, care necesita mai putine resurse financiare pentru intretinere si elibereaza din timp si energie pentru cei dragi. Cred ca vom intelege cat de repede trec si vremurile bune si anii de restriste si cum rezistenta interioara are nevoie de fundamente solide si dincolo de usa biroului – all workaholics united, cred ca vom descoperi ca zace putina virtute in noptile irosite pe postamentul vreunei corporatii.
Vom pretui mai mult timpul liber, vom redescoperi hobby-uri si prieteni de mult neglijati, ne vom intalni de drag, nu de dragul socializarii. Overall, vom ajunge, probabil cu forta, sa ne gandim la cele mai grave pe interior, la ce lasi in urma, la ce mai are valoare, la ce contributie putem aduce si care e sensul trecerii galopante prin viata. Vom filtra cu mai mare grija toate pe care ne irosim anii. Unii vor emigra, altii vor ramane, fiecare cu motivele lor insa, desi efectul global va fi probabil insesizabil, pe interior cred ca ne va fi un pic mai bine.
Ma intreb daca, la randul lor, corporatiile vor sti sa contribuie their 50 cents la toata situatia asta. Daca vom munci mai eficient si nu vom mai fi lasati sa stam pe facebook si msg, daca nu vor mai incuraja orele peste program sub pavaza productivitatii de recuperat, daca vor angaja atunci cand va fi necesar cu aceeasi promptitudine cu care au purces la restructurari.
In final, ne paste celalalt pericol: sa ne lasam secati de energie si resurse interioare daca nu reusim in vreun fel sa iesim o data din criza. Filosofic vorbind, mai bine ne-am grabi, pana nu ajungem sa ne complacem in dulcele stil mioritic.
Corpul meu respinge sportul si exercitiile, asa cum respinge (la propriu) fructele si legumele. Cu hotarare.
O vreme, a mers cum a mers. Pana la 24-25 de ani singura forma tolerata de sport, ski-ul, compensa in reprize soc lipsa de activitate din restul anului, iar mersul pe jos ajuta la intretinere. Kilometrii parcursi pe jos din club pana acasa, fara bani de taxi, n-au fost pretuiti la justa lor valoare.
Revenind, 5 ani mai tarziu, cu un program predominant computer/office related, curse cu taxi-ul si fara timp de escapade la ski pe-afara sau nervi de valea prahovei, s-au depus linistit dar sigur extra 5 kg. Sportul, sunt sigura, nu va redefini nimic fizic. Abdomenul meu care niciodata n-a avut un profil de invidiat nu se va simti niciodata mai bine, indiferent cate abdomene fac.
Sportul, insa, redefineste atitudinea. Prin durere, desigur. Dupa primele doua ore de Pilates doare tot, tot timpul. Am dureri crunte in stomac oricand rad, cand tusesc, cand sughit, cand ma ridic sau ma asez pe canapea, cand merg (daca ma grabesc). Thankfully, nu si cand zambesc. Durerea asta ma face sa ma uit cu o intelepciune nebanuita la o cutie de bomboane, la o inghetata, la o portie de chips cu salsa, la un pahar de suc, la orice aproape. De asemenea, percep altfel structura alimentelor. Un shake de morcovi cu portocale pare ca mi se potriveste mai bine decat o merdenea sau decat un pahar de nectar, oricat de 100% ar scrie pe ambalaj. Stafide, nuci, fructe uscate – merg mai bine decat o punga de chipsuri. Empatizam mai bine dupa tortura fizica 
