Happily Ever After
Happily Ever After

Cum avem multi prieteni care se casatoresc si ne cer sfaturi pentru ca din exterior am parut cei mai putin stressati tineri insuratei, dupa cateva reflectii sumare ne-am dat seama ca secretele sunt simple, practice si intuitive. Desi nu ne-am mai dori niciodata sa o luam de la capat, iata cele cateva amanunte minore care ne-au ajutat sa ne pastram sanatatea mintala si simtul umorului organizandu-ne singuri nunta, printre picaturi, program infernal de lucru si mai mult in weekenduri.

Desi la inceput poate fi placut sa alegi din atatea variante nuanta perfecta de ivoire sau verzui, saptamanile lungi de maraton prin magazine si intalnirile repetate cu furnizorii (unele la ceas de taina, sub clar de luna, dupa serviciu) vor face ca acest mic deliciu de sincronizare cromatica sa lase urme adanci. Memoria se va duce prima, apoi simtul proportiilor si, cu putin noroc abia la urma, simtul ratiunii.

Pentru a combate macar primul simptom, ne inarmam cu:

aparat foto gen “sapuniera” sau telefon cu camera peste medie – e simplu, fotografiem tot: combatem eventualele proteste ale vanzatoarelor care nu permit fotografia cu un zambet angelic si-o explicatie induiosatoare: “de cand m-a cerut, parca nu mai stiu pe ce lume sunt… cu memoria vizuala niciodata nu am stat bine, nu imi amintesc bine forme si culori si imi place asa mult… (fill in the blanks cu obiectul mult ravnit) incat vreau sa ma uit si acasa la el, cred ca ar fi perfect pentru/ar merge perfect cu…(clipit des din gene si privire de pisic alintat bonus)”… O data fotografiat, mare atentie la echilibrarea balansului de alb (in photoshop, picasa, microsoft picture manager, whatever) cat mai fidel de ce iti amintesti din obiectul respectiv, ca sa rezulte nuante cat mai apropiate de realitate; ideal download si prelucrare in aceeasi zi, ca sa mai putem distinge nuanta corecta (si ca sa nu facem drumuri inutile pana acolo, daca nu se potriveste cu vreun alt obiect esential). Mai ajuta fotografierea alaturi de un alt obiect de dimensiuni cunoscute, pentru a ne aminti corect proportiile.
organizer mic, cu foi detasabile: mic, bineinteles, ca sa incapa usor in geanta, rucsac, borseta, torpedou sau orice altceva ai avea cu tine in permanenta; foile detasabile sunt insa tot secretul: o data ce timpul trece si avansezi cu pregatirile, unele subiecte deja bifate nu vor mai avea nevoie de toate detaliile. O data cumparate bauturile, nu mai e nevoie de pretul fiecarei marci, chiar si a celor eliminate la selectia finala, in cele 5 magazine unde le-ai comparat – va fi suficient sa iti treci pe o foaie noua lista finala de bauturi si cantitati. Paginile celelalte pot dispare fara a afecta pe nimeni, ca sa nu ai de cautat printre 1000 altele unde ai notat vreun alt detaliu la ordinea zilei. De asemenea, ajuta sa poti muta notitele intre ele, in diverse categorii, sa le organizezi pe tematici sau pe lunile in care te vei ocupa de fiecare (elimina grija de a te gandi cum/unde le scrii ca sa le gasesti/ completezi dupa aceea. Este insa important ca, din primele momente sa notezi toate detaliile, sa nu te zgarcesti la spatiu sau sa ai senzatia ca n-ai cum sa uiti asta. Poate nu uiti, dar e mult mai usor sa stii ca nu e nevoie sa te stradui sa-ti amintesti ;)
mostre textile – pentru a asorta culoarea: o mostra din materialul rochiei sau din cel de la pantofi ajuta mult sa te decizi intre diverse nuante similare altfel decat dand cu banul
• picasa/flickr album cu inspiratii online – mult mai util decat bookmarks. Cel mai bine doua: unul cu pozele proprii, altul cu diverse imagini gasite pe net si esentiale pentru a explica exact ce cauti. Mie mi-a fost extrem de util si google notebooks, dar (pentru un motiv care imi scapa) au stopat dezvoltarea caietelelor, asadar nu imi mai pot instala bookmarkletul pe laptopul pe care am reinstalat windowsul, dammit! Binevenit mai este un album online cu fotografii de nunta gasite pe diverse site-uri, exemplificativ pentru fotograf in ceea ce priveste stilul dorit.
GCal + reminders asortate. De nepretuit mai ales in ultimele doua saptamani. Ca sa nu incurci programarea la dentist cu lectia de dans si sa nu uiti sa suni pentru ultimele detalii despre flori :) De fapt, ca sa nu ai toate aceste griji pe cap, ci online.

Un articol de citit, re-citit, inteles si dez-inteles.  Care, la fel ca toate punctele de vedere care vin dintr-o directie total straina tie, fie te conving, fie te lasa rece, insa oricum te provoaca la o extensie neuronala in plus. Ceea ce niciodata nu e timp pierdut:

NY Times: Opinator: The Joy of Less by Pico Iyer

Ce inceput mai bun de weekend decat un cappuccino vesel printre carti?

Coffee

“There is time for work, and time for love. That leaves no other time” (Coco Chanel)


Pe langa optimism, ne-am cam pierdut compasiunea. Cea simpla, de zi cu zi, nu cea desemnata pentru cauze grave si tragedii importante. Pe aceasta o mai avem macar. Dar nu e normal sa functionam uman numai prin socuri de inalta tensiune.

Nu ajuta sa facem liste de lipsuri de normalitate. Nu e constructiv deloc. Putem insa privi cu oarecare doza de compasiune catre un coleg cu o migrena, catre cineva apropiat care se zbate sa-si invete lectiile de viata, catre cei din jur care invata lucrurile the hard way si fac vanatai. Nu sa le gasim scuze, ci sa le intelegem zbaterile si uitucelile. Putem ajuta mai mult cu un covrig la ceas de noapte si-o vorba buna.

Am terminat liceu de mate-fizica si mi-am petrecut ultimii 10 ani in joburi profund umaniste. Imi place sa scriu, nu sa calculez, desi la vremea aceea aveam cele mai bune note si o intensa placere de a dezlega situatii inexplicabile. Teza la fizica era provocarea trimestriala cea mai asteptata: prima problema, cea care amesteca subtil nuante si situatii pe care, la o prima lectura, nici nu stiai din ce capitol sa le iei pentru ca de multe ori trebuia sa aplici rationamente din cu totul alta poveste, iar legaturile erau atat de subtiri incat doar prin reducere la absurd puteai sa gasesti acel reframe care dezlega labirintul. Cu cronometrul pornit, cel mai dificil de oprit erau gandurile care se zdrobeau unele in altele, frontal, din sensuri diferite: ganduri care nu puteau rezolva problema pana ce nu intelegeau franturi din cum a fost formulata.

Retrospectiv, pare ciudat/dezechilibrat cum in toti anii de scoala am invatat atatea despre a rezolva probleme si atat de putine despre cum se formuleaza ele. Si cate din problemele acelea mai conteaza acum,  15 ani mai tarziu, cand ne zbatem cu totii in probleme pe care stiintele exacte nu le pot lamuri si cand toate variabilele pe care nu le mai putem stapani testeaza mai mult rezistenta interioara decat aplicarea unor formule si circuitele interioare.

Cu atat mai mult ne-ar fi prins bine, tuturor, sa intelegem mai multe despre cum se formuleaza problemele, in speranta ca reformularile ne pot ajuta sa rezolvam mai bine intregul puzzle. Cel din viata, cel care conteaza.

O fi prea tarziu sa incercam bunul simt pe generatiile viitoare, in loc de teste nationale, examene cumparate/copiate/trisate si programe scolare pline de inutilitati? De ce sa nu profitam de toata explozia high-tech/multimedia ca sa le facem pe toate mai memorabile si usor de intuit, in loc sa contracaram cu metode prafuite si manuale tot mai subtiri?

O experienta imposibil de descris. De langa scena, ochi-in ochi cu legendele. Fericire intensa, fara cuvinte. In versuri.

Fara poze si inregistrari, pentru ca unele lucruri se simt mai puternic decat se pot arata.

Rose cottage

Ne agatam, uneori, de imagini care ne inspira ceea ce ne lipseste cel mai adanc. Rezonam de multe ori nu cu ce oglindeste ce avem si ce suntem, ci cu cele dupa care tanjim pentru ca ne lipsesc. Pretty twisted, nu-i asa? Daca locuiam intr-o casuta cu trandafiri, as mai fi colindat online galerii de casute tipic englezesti, sau mai degraba m-as fi extaziat in fata unui birou city-chic cu un espressor designer-made si capsator hot pink?

N-ar fi toate mai simple, daca ne-am multumi cu ce avem si daca am fi multumiti cu asta? Daca nu i-am invidia pe cei despre care credem ca au tot ce ne-am dorit si ne-am aminti ca, la randul lor, au si ei nemultumirile lor? Ca in fata unei indigestii cumplite si a unei crize de isterie, suntem toti egali. Dar, honestly, cine ar putea avea crize de isterie intr-o casa ca asta, unde pana si greierii sunt probabil prea educati pentru una ca asta?

(sursa foto: Need a Haircut; mai multe aici)

Sambata dimineata e momentul in care simt cel mai proaspat si deplin weekendul – foindu-se somnoros in mine, gata de distractie si pozne. Weekendul incepe deci asa:

  • lenevit in pat, intins si rasfatat printre perne
  • bataie cu perne eventual
  • aer proaspat si racoros
  • mic dejun tihnit, pe indelete, vreo doua ore, cu un film misto sau nu
  • cafea
  • povesti
  • plan de zbenguiala
  • tura-vura pe net/bloguri/blogging/fb
  • putina ordine (incercand sa destabilizam haosul creat in timpul saptamanii)
  • cateva pagini dintr-o carte buna
  • ceai verde si ciocolata
  • pancakes
  • parc, terasa, prieteni, povesti, plimbari, chilipiruri…

Desi lucrez in mediul privat si am probleme de neinteles pentru bugetari (nopti la birou, atacuri de panica noaptea si exceluri regasite intr-o sticla de bere) nu pot sa ma simt exclusa din toata aberatia asta. Pentru ca nimeni nu mai poate garanta ca se va rezolva ceva, realist vorbind, asadar, ca un optimist convins, nu-mi mai ramane decat sa-mi fac un plan de mai bine. Pana atunci (caci diavolul sta in detalii) sa debutam cu un mic exercitiu de imaginatie si disciplina: cum ar fi daca ar dispare 25% din fluturasul de salariu – cat ma va afecta, la ce va trebui sa renunt, in ce masura practica va demonstra ca cele materiale nu ma pot atinge, asa cum imi place sa cred.

Saptamana aceasta a intrat pe card salariul lunar si e un moment numai bun pentru un exercitiu de cumpatare. Nu inseamna ca nu ne vom distra, ca ne vom inchide in casa si vom manca numai cartofi prajiti, ca-n facultate. Insa toate nazdravaniile vor trebui sa incapa in maxim trei sferturi din suma normala si ajustarile inevitabile sper sa aduca o perspectiva diferita. Minimizarea risipei si nevoia de a te descurca in limite bine trasate nu pot duce decat la concluzii constructive. Cand ma gandesc la cele mai fericite/traznite/memorabile momente, de multe ori se intamplau in perioade in care castigam foarte putini bani, cand de multe ori ma confruntam cu decizia strategica de a-mi da ultimii gologani pe bere sau pe un sandvich. Fericirea pare sa nu tina cont de chiverniseala, deci se poate ca luna de restriste sa aduca noi surse de veselie si descoperiri interioare.

In plus, ce moment mai bun puteam gasi pentru a pune deoparte un sfert din salariu, decat acum? Game on!

Page 4 of 7:« First« 1 2 3 4 5 6 7 »
bottom-img