Sunt de parere ca din greseli invatam mai intens decat din reusite: totul e sa depasim partea de vina/invinuire, sa dam un playback imaginar si sa intelegem, la rece, ce s-a intamplat. Sa notam detaliat cele pe care nu le-am prevazut bine prima data, ca sa nu mai gresim pe viitor. On daily basis, vrem sau nu, suntem imperfecti si gresim din cand in cand: din neatentie, necunoastere, lipsa de consideratie, disproportii, lipsa de comunicare – putin important de ce, atat timp cat invatam ceva.

Pe cand plecam ieri de la birou ma intrebam daca care e greseala mea preferata. Cum imi amintesc perfect reusitele preferate, viu si intens, ar trebui sa am macar 1-2 greseli preferate, ca exercitiu sanatos de invatare. Meditand, remarc ca cele mai multe s-au indreptat ulterior si s-au incorporat firesc in viata de zi cu zi, ca lectii de urmat la fiecare pas. Spre exemplu, dimineata aceea de Craciun cand m-am trezit amintindu-mi brusc de un task simplu, dar foarte consumator de timp, cu deadline pe 29-30 decembrie, de care uitasem total.

Starea de perplexitate si panica intensa (rezolvarea chestiunii implica 2-3 zile de acces la resursele corporate iar eu ma aflam la 450 km distanta; colegii erau si ei in vacanta de Craciun, ca si mine), imposibilitatea de a intelege cum mi s-a sters atat de deplin de sigur din memorie orice amintire a acestui task, sunt la fel de vii ca atunci. S-a gasit o solutie pana la urma, iar eu am inceput sa-mi pastrez mult mai ordonat listele de task-uri, cu remindere pentru cele cu deadline indepartat si executie simpla, intrucat pe acestea am tendinta sa le uit de fiecare data. Desigur, cartea lui David Allen a nascut, la vremea ei, o revelatie pe masura, iar parte din cele de acolo le aplic si azi, dependenta de remindere si liste peste liste, for my own peace of mind.

Nu sunt insa sigura daca asta, cea cu happy-end, e cea preferata. Cele ireparabile mi-au administrat lectiile cuvenite, la randul lor, dar mai sunt atatea altele de la care am pastrat doar invatamintele, nu si bagajul lor emotional. Mai sunt cele monumentale, ca un roman fluviu, cum e cea in care persist de un an-doi, care defineste intreg contextul unui job care nu ma stimuleaza si care, mai mult, ma arunca intr-o plictiseala cumplita. Greu de ales, greu de comparat. Presupun ca ar trebui sa ma bucure atata diversitate.

Revin cu un update cand ma decid

Un titlu aproape utopic zilele acestea cand mai toti simtim in ceafa amenintarea unui nou val de restructurari, ceea ce, pe langa durerile de stomac si barfele pe mess si telefon, ne lasa un gust amar si-un dor de duca situat la polul opus oricarui avant de devotament, daruire si pornire de a fi performant si competent.

In fond, de ce-ai misca un deget pentru bunastarea unora care te vad ca pe o casuta intr-o organigrama, una din cele x pe care le taie sau nu? E ca si cum ai inota impotriva curentului. Din pacate, nu am niciun sfat pozitiv aici: oricat de productiv te-ai uita la o disponibilizare (sutul datator de pasi inainte, ce nu te omoara te intareste, ocazia de a-ti urma vocatia si deschide o ferma de canari, etc), efectul ei se propaga nu numai asupra celui / celor vizati, ci a tuturor celorlalti, care raman. Sub forma unei apatii generale, plina de sila si blazare, in asteptarea urmatoarelor ajustari de resurse umane. Nu ajuta nici atitudinea celor mai multe firme care, dupa ani intregi de vanat talente care plecau pentru 100 eur in plus la concurenta, se simt in carti si-si joaca pozitia de forta fara a se gandi la implicatiile emotionale si de atitudine care, pe termen lung, pot dauna mai mult decat salveaza acum la buget prin reducerile de personal. Cu bugetele taiate, nu mai vorbim de teambuilding, seri la teatru, campionat intern de fotbal si alte briz-briz-uri (oricum nu mai pacaleau pe nimeni), dar putem gasi solutii mai simple, back to basics, care nu costa mai nimic.

Inspiratie aici: Tammy Erickson – Give ‘Em Goose Bumps