Inexorabila trecere a timpului… Daca pana de curand zilele treceau prea repede, in task-uri fara sfarsit si deadline-uri iminente, acum totul a incetinit fabulos. Cinci minute pot trece foaarte greu, iar o zi intreaga devine o aventura in sine. Trece incet, ca un melc codobelc, cu bune si mai putin bune. Chinuitor de incet, mai ales cand ai deficit acut de somn, ceea ce pentru cineva neinzestrat cu prea multa rabdare poate fi extrem de neplacut.

Apoi, incurajarea. Lipsa si nevoia acuta de incurajare. Nefiind genul care asteapta mangaieri pe crestet si motivatie cu lingurita, am fost luata pe nepregatite de nevoia acuta si brusca de incurajare. De “e doar o faza, o sa treaca si asta” sau “vin altele mai nasoale, enjoy it while u can”… De “intr-o zi, vei trage tu de el sa se trezeasca sa se duca la scoala”. De fapt, comunicarea in sine. Intr-un mod ciudat a-ti petrece zilele in conversatii semi-articulate cu un sugaci dornic de joaca te face extrem de constient de cat de putin mai comunici cu ceilalti si cat de putine subiecte de conversatie mai raman. Devin o persoana plicticoasa, noroc ca nu mai am energia de a iesi cu prietenii…

Nu in ultimul rand, neprevazutul. Schimbarea tuturor obiceiurilor o data la cateva saptamani, reset total. De la jucarii preferate, la somn, joculete, alinare.
Ca suntem mici si ne plictisim repede

De cand n-am mai scris, ne-am facut 3. Totul a fost simplu si natural la inceput, in primele 9 luni de magie pura, fara alte neplaceri decat imposibilitatea de a-mi mai lega sireturile, apetitul nelimitat pentru ciocolata si ceva dureri timide de spate in ultimele doua saptamani. Apoi, totul a devenit haotic, necontrolat, agitat, desi din perspectiva altor proaspeti parinti, suntem incredibil de norocosi. Viata a inceput sa curga muult mai incet, cu dispozitii schimbatoare din 5 in 5 minute. Zilele trec intr-un ritm total diferit: rapid si vesel atunci cand toate merg bine, chinuitor si exasperant in zilele dificile, cu rasturnari de situatii, atitudini si sperante de la un moment la altul.

Suntem mai obositi decat am fost vreodata, asa cum niciun job n-a reusit sa ne faca. Credeam ca aveam rezistenta la stress, dar un gogosar de cateva saptamani urland cateva ore ne stoarce de energie si incredere mai rau decat orice sef irascibil si irational. Apreciem altfel secundele si minutele de liniste in care apucam sa mancam sau sa facem un dus in tihna, iar seara cadem lati cel tarziu la 11.00, ceea ce nu reuseam cu niciun chip inainte. Ma lupt (doar eu de data aceasta) cu senzatia ca ne-am amanetat vietile pentru urmatorii 20 de ani si mi se pare o eternitate pana ce vor trece macar primii doi.

In rest, ne jucam pana la epuizare

Artistii si scriiorii nu se pensioneaza, deci de ce am face-o noi, toti ceilalti? Ce arderi ne-ar tine plugged in la o varsta atat de inaintata?

Cu tot respectul pentru septuagenarii activi si sprinteni in spirit si nu numai, my humble self would oblige to:

• o taverna pe malul marii, un pub oriunde
• o editura de caiete & carnete
• bookshop online/offline
• hot-line de spus povesti

Sa luam un caz concret: daca imi place sa dau gata 1 kg de Haagen – Dazs in jumatate de ora (asta ca sa vorbim in cele mai simple clisee) de ce m-as simti vinovata dupa aceea? Le-am mancat oare sub influenta hipnozei, nu in urma unor constiente gesturi de du-te vino ale linguritei intre respectivul recipient si subsemnata? De unde ar veni vinovatia? Din faptul ca am mancat-o sau ca am mancat-o pe toata? Daca ma opresc la jumatate, e o placere nevinovata, mai putin vinovata, sau umblu cu jumatati de masura? Aduce vreo diferenta? Absolut niciuna.

Sau poate are sens pe invers: placerea de a comite vinovatii constiente… te insel si-mi pare rau, dar ce mult imi place! De ce mi-ar parea rau? Pentru ca, moralmente, e gresit sa inseli si reflexul inoculat prin educatie este unul de vinovatie. De ce insa fix vinovatia asta ar fi sursa placerii, si nu obiectul sau subiectul inselaciunii? Si daca ar fi asa, am mai vorbi de o placere autentica, sau de una efemera, dependenta de contexte mereu schimbatoare?

Borcanul de Haagen-Dazs pare brusc mult mai straightforward si onest…

Aminteste, cred, fiecaruia, de sinele din vremurile simple si tinere ale lipsei obligatiilor externe inrobitoare (sufocante  zi de zi prin deadline-uri, drafturi, overtime, etc), de noptile pierdute adancit in lecturi de tot felul, pentru singura ratiune a placerii intelectuale si pentru cucerirea ultimelor frontiere ale universurilor interne, mereu imbogatite cu fiecare volum. Pe mine ma poarta inapoi in timp, catre cea de acum 10 ani, catre convingerile raspicate ale unui spirit mai liber si mai rebel, nealterate inca de mascarada generala de la care tot mai greu ne putem sustrage cand ajungem sa avem nevoi materiale si responsabilitati financiare in locul poftelor patimase de a muta muntii din loc la un nivel atat filosofic cat si strict personal.

Sigur, asta e doar reflexia mea. Cartea, in sinele ei, este rationala, autentica, vie, bogata in sensuri si sentinte finale, fara a fi definitive, dezvaluind fiecaruia adevarurile proprii si lasandu-i libertatea propriilor concluzii, cum numai cartile valoroase stiu sa o faca.

- Mark Twain

Online dispare emotia in fata imaculatei intinderi ce urmeaza sa-mi indure cele mai sincere ganduri si senzatii, dezgolite de conventii si politeturi inutile. Online gandurile mele nu se astern molatic, pe indelete, nu dezbat si nu se contrazic la nesfarsit, de parca timpul s-ar dilua si destrama pana la golire de sens si relevanta. Online scriu repede, concis, cadentat in ritm allegro de taste. Offline mi se incolacesc sentimentele mai tihnit, precum cadanele din 1001 de nopti, fara griji si fara nicio graba, huzurind vesele in dara apasata lasata in urma, pe hartie.

Sunt diferita, online si offline, intr-un fel dificil de schimbat. Old-skoolerul prefera confortul hartiei, bloggerul contracareaza rapid, ca la scrima, in linkuri si clipuri care nu-si gasesc rostul intr-un jurnal cu coperti din piele. Suntem mai mult ce lasam sa se vada, sau ce pastram pentru noi, autentic, within? Suntem suma celor asumate, sau a infrangerilor private? Ne definesc mai mult spusele sau tacerile?

Uneori, cele doua nu se exclud, ci se completeaza. Alteori se fugaresc intr-un tango epuizant. Care isi merita mai mult dreptul la existenta: blogul pe care s-a asternut praful pana si-a alungat cititorii, sau jurnalul parasit pe raftul din biblioteca? Hmm…