N-am inteles-o niciodata pe-asta cu placerile vinovate. De ce ti-ar lua cineva la rand si la rost placerile, mici sau mari, de ce ar avea sau i-ai da autoritatea de a le clasifica si judeca, si de unde ar veni dupa aceea vinovatia? Verdictul extern si-ar dobandi puterea doar daca l-as valida aderand la el, denuntandu-mi vinovatiile si placerile intersectate. Dar de ce as face asta, de ce s-ar intersecta vreodata doua trairi atat de diferite, doua planete distincte fara nicio sansa de coliziune, din anotimpuri incompatibile??
Sa luam un caz concret: daca imi place sa dau gata 1 kg de Haagen – Dazs in jumatate de ora (asta ca sa vorbim in cele mai simple clisee) de ce m-as simti vinovata dupa aceea? Le-am mancat oare sub influenta hipnozei, nu in urma unor constiente gesturi de du-te vino ale linguritei intre respectivul recipient si subsemnata? De unde ar veni vinovatia? Din faptul ca am mancat-o sau ca am mancat-o pe toata? Daca ma opresc la jumatate, e o placere nevinovata, mai putin vinovata, sau umblu cu jumatati de masura? Aduce vreo diferenta? Absolut niciuna.
Sau poate are sens pe invers: placerea de a comite vinovatii constiente… te insel si-mi pare rau, dar ce mult imi place! De ce mi-ar parea rau? Pentru ca, moralmente, e gresit sa inseli si reflexul inoculat prin educatie este unul de vinovatie. De ce insa fix vinovatia asta ar fi sursa placerii, si nu obiectul sau subiectul inselaciunii? Si daca ar fi asa, am mai vorbi de o placere autentica, sau de una efemera, dependenta de contexte mereu schimbatoare?
Borcanul de Haagen-Dazs pare brusc mult mai straightforward si onest…
