O data cu aparitia juniorului m-am simtit aruncata intr-un univers paralel pentru care nu eram pregatita, in ciuda volumelor consistente de carti despre copii de pe noptiera. Dintre schimbarile anticipate: somnul si lipsa lui. Ma credeam pregatita de noptile petrecute la birou si de insomniile crunte pe deadline-uri. Gresit! Sa te trezesti din ora-n ora sau uneori din 20 in 20 min este o forma avansata de tortura. Vreau sa-i vad pe durii care bat cu pumnul in birou supravietuind unei luni cu un sugaci suparat pe burtica…

Inexorabila trecere a timpului… Daca pana de curand zilele treceau prea repede, in task-uri fara sfarsit si deadline-uri iminente, acum totul a incetinit fabulos. Cinci minute pot trece foaarte greu, iar o zi intreaga devine o aventura in sine. Trece incet, ca un melc codobelc, cu bune si mai putin bune. Chinuitor de incet, mai ales cand ai deficit acut de somn, ceea ce pentru cineva neinzestrat cu prea multa rabdare poate fi extrem de neplacut.

Apoi, incurajarea. Lipsa si nevoia acuta de incurajare. Nefiind genul care asteapta mangaieri pe crestet si motivatie cu lingurita, am fost luata pe nepregatite de nevoia acuta si brusca de incurajare. De “e doar o faza, o sa treaca si asta” sau “vin altele mai nasoale, enjoy it while u can”… De “intr-o zi, vei trage tu de el sa se trezeasca sa se duca la scoala”. De fapt, comunicarea in sine. Intr-un mod ciudat a-ti petrece zilele in conversatii semi-articulate cu un sugaci dornic de joaca te face extrem de constient de cat de putin mai comunici cu ceilalti si cat de putine subiecte de conversatie mai raman. Devin o persoana plicticoasa, noroc ca nu mai am energia de a iesi cu prietenii…

Nu in ultimul rand, neprevazutul. Schimbarea tuturor obiceiurilor o data la cateva saptamani, reset total. De la jucarii preferate, la somn, joculete, alinare.
Ca suntem mici si ne plictisim repede :)