Intamplarea (sau un falfait de aripi pe umarul drept) a facut sa-mi pice in mana cartea lui Andrei Plesu exact in perioada aceea din viata cand are cel mai mult sens sa fie citita. E una din cartile rare care iti rearanjeaza trairile indiferent de starea in care se intampla sa o citesti, cu atat mai mult infiripandu-si miracolul in suflet atunci cand ai ragazul si dispozitia de a-ti lua la bani marunti lumile interioare.
Aminteste, cred, fiecaruia, de sinele din vremurile simple si tinere ale lipsei obligatiilor externe inrobitoare (sufocante zi de zi prin deadline-uri, drafturi, overtime, etc), de noptile pierdute adancit in lecturi de tot felul, pentru singura ratiune a placerii intelectuale si pentru cucerirea ultimelor frontiere ale universurilor interne, mereu imbogatite cu fiecare volum. Pe mine ma poarta inapoi in timp, catre cea de acum 10 ani, catre convingerile raspicate ale unui spirit mai liber si mai rebel, nealterate inca de mascarada generala de la care tot mai greu ne putem sustrage cand ajungem sa avem nevoi materiale si responsabilitati financiare in locul poftelor patimase de a muta muntii din loc la un nivel atat filosofic cat si strict personal.
Sigur, asta e doar reflexia mea. Cartea, in sinele ei, este rationala, autentica, vie, bogata in sensuri si sentinte finale, fara a fi definitive, dezvaluind fiecaruia adevarurile proprii si lasandu-i libertatea propriilor concluzii, cum numai cartile valoroase stiu sa o faca.
