If as kidz, it was so eye-opening to see that there is so much more to life than school, why don’t we follow suit later on, to discover how much beauty, wisdom and alternatives are there in life, besides office/job/online contamination?
Ultima luna a trecut tumultoasa, plina de schimbari, cu reflectii despre fericiri in pasi marunti, re-planificari si ajustari de situatie si atitudini. Revenim, cu energiile reimprospatate 
A inceput cu o senzatie coplesitoare de sufocare, la inceput de mai: nemultumire intensa acumulata din atatea directii si concluzia dezarmanta ca las viata sa treaca pe langa mine, prea ocupata sa petrec noptile la birou, asaltata de deadline-uri, ceea ce in mod clar nu mai era suficient sa compenseze toate lucrurile de care mi-as fi dorit sa am timp si energie: muzee, surprize, ture prin parc, poze, mai multa miscare, prietenii in first life, nu online, mai multa savoare in fiecare clipa. Profitand de inceputul verii, am inaintat o cerere temerara de concediu fara plata, solutionata cu o luna intreaga de libertate deplina.
Primele zile au fost incredibile: insorite mai ales pe interior, cu timp sa citesc, sa visez, sa-mi fac planuri, sa intorc casa cu susul in jos ca sa le asez pe toate in ordine, de la capat. Apoi, s-au structurat toate mai bine. Am inteles mai clar ce, cum, de ce vreau sau nu vreau. Care sunt lucrurile importante si incotro nu vreau sa ma mai irosesc. O luna de crash-course in motivatii interioare, limite si lipsa lor, vise, resurse si magie personala, imposibil de descris si de imaginat. Luna de libertate si vacanta deplina.
Career-wise, e cea mai buna decizie de pana acum, cu multumiri pentru intelegere celor care mi-au simtit sau nu lipsa. Recomandata tuturor, o data la doi ani macar, pentru pastrarea prospetimii din zambet si pas. Pentru inspiratie si dioptrii mai bine ajustate nemarginirilor din suflet.
iPod fav 4 Monday mornings
Sunt de parere ca din greseli invatam mai intens decat din reusite: totul e sa depasim partea de vina/invinuire, sa dam un playback imaginar si sa intelegem, la rece, ce s-a intamplat. Sa notam detaliat cele pe care nu le-am prevazut bine prima data, ca sa nu mai gresim pe viitor. On daily basis, vrem sau nu, suntem imperfecti si gresim din cand in cand: din neatentie, necunoastere, lipsa de consideratie, disproportii, lipsa de comunicare – putin important de ce, atat timp cat invatam ceva.
Pe cand plecam ieri de la birou ma intrebam daca care e greseala mea preferata. Cum imi amintesc perfect reusitele preferate, viu si intens, ar trebui sa am macar 1-2 greseli preferate, ca exercitiu sanatos de invatare. Meditand, remarc ca cele mai multe s-au indreptat ulterior si s-au incorporat firesc in viata de zi cu zi, ca lectii de urmat la fiecare pas. Spre exemplu, dimineata aceea de Craciun cand m-am trezit amintindu-mi brusc de un task simplu, dar foarte consumator de timp, cu deadline pe 29-30 decembrie, de care uitasem total.
Starea de perplexitate si panica intensa (rezolvarea chestiunii implica 2-3 zile de acces la resursele corporate iar eu ma aflam la 450 km distanta; colegii erau si ei in vacanta de Craciun, ca si mine), imposibilitatea de a intelege cum mi s-a sters atat de deplin de sigur din memorie orice amintire a acestui task, sunt la fel de vii ca atunci. S-a gasit o solutie pana la urma, iar eu am inceput sa-mi pastrez mult mai ordonat listele de task-uri, cu remindere pentru cele cu deadline indepartat si executie simpla, intrucat pe acestea am tendinta sa le uit de fiecare data. Desigur, cartea lui David Allen a nascut, la vremea ei, o revelatie pe masura, iar parte din cele de acolo le aplic si azi, dependenta de remindere si liste peste liste, for my own peace of mind.
Nu sunt insa sigura daca asta, cea cu happy-end, e cea preferata. Cele ireparabile mi-au administrat lectiile cuvenite, la randul lor, dar mai sunt atatea altele de la care am pastrat doar invatamintele, nu si bagajul lor emotional. Mai sunt cele monumentale, ca un roman fluviu, cum e cea in care persist de un an-doi, care defineste intreg contextul unui job care nu ma stimuleaza si care, mai mult, ma arunca intr-o plictiseala cumplita. Greu de ales, greu de comparat. Presupun ca ar trebui sa ma bucure atata diversitate.
Revin cu un update cand ma decid 
Since the entire corporate world made this uninspired social agreement to be at the office 9-5 regardless of the actual time needed to fulfill one’s job properly, at least let’s try not to bore ourselves to tears.
Un titlu aproape utopic zilele acestea cand mai toti simtim in ceafa amenintarea unui nou val de restructurari, ceea ce, pe langa durerile de stomac si barfele pe mess si telefon, ne lasa un gust amar si-un dor de duca situat la polul opus oricarui avant de devotament, daruire si pornire de a fi performant si competent.
In fond, de ce-ai misca un deget pentru bunastarea unora care te vad ca pe o casuta intr-o organigrama, una din cele x pe care le taie sau nu? E ca si cum ai inota impotriva curentului. Din pacate, nu am niciun sfat pozitiv aici: oricat de productiv te-ai uita la o disponibilizare (sutul datator de pasi inainte, ce nu te omoara te intareste, ocazia de a-ti urma vocatia si deschide o ferma de canari, etc), efectul ei se propaga nu numai asupra celui / celor vizati, ci a tuturor celorlalti, care raman. Sub forma unei apatii generale, plina de sila si blazare, in asteptarea urmatoarelor ajustari de resurse umane. Nu ajuta nici atitudinea celor mai multe firme care, dupa ani intregi de vanat talente care plecau pentru 100 eur in plus la concurenta, se simt in carti si-si joaca pozitia de forta fara a se gandi la implicatiile emotionale si de atitudine care, pe termen lung, pot dauna mai mult decat salveaza acum la buget prin reducerile de personal. Cu bugetele taiate, nu mai vorbim de teambuilding, seri la teatru, campionat intern de fotbal si alte briz-briz-uri (oricum nu mai pacaleau pe nimeni), dar putem gasi solutii mai simple, back to basics, care nu costa mai nimic.
Inspiratie aici: Tammy Erickson – Give ‘Em Goose Bumps
- Marijane Satrapi – Persepolis
- Nick Hornby – A Long Way Down
- Tammy Erickson – Plugged in
- Khaled Hosseini – A Thousand Splendid Suns
- Keri Smith – Living Out Loud
- Andrei Plesu – Note, stari, atitudini
- Karen Reivich, Andrew Shatte – The Resilience Factor
- Matthew Fort – Sweet Honey, Bitter Lemon
- Gretchen Rubin – The Happiness Project
- Ian McEwan – Amsterdam
Bonus cu aplicabilitate practica: Megan Nicolay – Generation T: 108 ways to transform a T-shirt (pentru ca avem stocuri considerabile de materie prima )
http://librarie.carturesti.ro/a-thousand-splendid-suns-146269
Cu toata tehnologia noua, cu toate cele perfect sincronizate, in real time, virtual conectati la o avalansa de updates, in ce masura mai reusim sa filtram esentialul de galagia fara sens si utilitate? Tehnologia desigur ne permite sa facem multe, sa fim creativi, sa inventam si sa ras-inventam, sa ne expunem si sa ne detaliem fara margini. E o joaca superba de copii mici si mari, fara oprelisti, intr-un univers imponderabil in care toate sunt posibile.
Rar insa ne oprim sa ne intrebam cat din toate care sunt la un click distanta au rost. Desigur, putem orice, literalmente, dar de ce ai face multe dintre lucruri? Arbitrul ratiunii fluiera in gol de atatea ori cand, extaziati de multitudinea de optiuni, nu ne mai intrebam cat din ce asimilam pe nerasuflate ne e util. Cat timp s-ar elibera daca, din infinitele surse de amuzament online, am extrage portionat entertainmentul care ne completeaza si ne desavarseste pe interior, cat timp ar fi de citit o carte, copt souffle-uri, de invatat sanscrita… whatever makes you click
Pe termen lung (dar cat de rar ne mai gandim la orizonturi de 5-7 ani) putem fi mai castigati, asa, deconectati de la focusul atent si total in clipa prezenta, ca indivizi sau corporatii… E ceea ce pierdem usor, printre degete, pe nevazute: perspectiva, si teama mi-e ca nu ne mai facem timp sa o cautam. Iar momentele prezente nefiind din cele mai fericite, ci chiar usor sufocate de negativism si masuri aberante cu pretext de criza, perspectiva ne inarmeaza cu optimismul, detasarea si elanul necesar pentru a nu ne scufunda in grijile de moment, oricat de sufocante ar parea ele.
Suntem vinovati de asta la orice nivel: nu doar personal ci si colectiv: corporatii care se pierd in elanuri, solutii si carpeli provizorii, planuri hei-rupiste care nu se auto-sustin dar arata bine pe hartie. Lectia invatata dar ne-asumata. Cei care votam si nu ne asumam esecul, dand vina pe cei care nu ies la vot… Cei care ne risipim inteligenta, resursele si energia pe cauze deja pierdute, sau pe trenduri cool… Tehnologia ne permite orice, dat cat sens ar avea sa-mi fac cont pe Twitter si sa mobilizez PR Managerul sa-mi bage pe Facebook updates despre asfalt dublu stratificat numai ca sa-si umple rapoartele de activitati si sa excelam in cat suntem de ocupati…?
Nu mai bine si mai util ne intrebam fiecare ce putem face individual, pentru sinele de acasa si de la serviciu, ca sa aducem un impact pozitiv, dar cu rezultate tangibile? Fie ca incercam sa fim o idee mai productivi, in ciuda frustrarilor, sau sa profitam de timp si sa invatam mai multe, din cele care ne vor folosi din plin peste cativa ani (o limba straina in plus n-a facut rau nimanui), fie ca ne mai aerisim cu o tura prin parc , o expozitie si-un picnic cu prietenii, sunt multe alegeri care apar cand iti revendici timpul pentru sine, din orele de browsing fara tinta.
